O poveste cutremurătoare de muncă forțată, presiuni psihologice și epuizare cronică a fost adusă la lumină de Comisia pentru Relații de Muncă din Irlanda (WRC), care a acordat despăgubiri în valoare de peste 71.000 de euro unui muncitor pakistanez exploatat crunt de angajatorul său timp de mai bine de doi ani.
Ajuns în Irlanda în august 2021, bărbatul s-a trezit captiv într-o rețea de muncă neplătită, în care ajungea să lucreze până la 115 ore pe săptămână, fără program fix, fără salariu lunar și cu teama constantă că familia sa din Pakistan ar putea suferi represalii dacă ar refuza munca.
Viața între un magazin de telefoane și o bucătărie de restaurant
Oficial, figura în acte ca „chef de partie”, adică un bucătar specializat. În realitate, muncea ca asistent de vânzări în magazinul Solo Mobile din Limerick, de la 8 dimineața până la 6 seara, șase zile pe săptămână. Ziua nu se încheia, însă, ci continua până la 2-3 dimineața la restaurantul Mixed Spice 3, aflat tot în proprietatea angajatorului. Locuia într-un apartament deasupra magazinului, deținut tot de acesta.
Pe lângă cele două locații, muncitorul a fost trimis să lucreze și la alte afaceri aparținând aceluiași angajator, în Templemore și Castleconnell. În total, și-a petrecut fiecare zi între muncă, oboseală și incertitudine, în timp ce angajatorul refuza să îi acorde un salariu lunar. În schimb, primea din când în când sume infime, între 10 și 50 de euro, „cerșind” efectiv pentru a putea supraviețui.
„Lucram, dar nu știam când sau dacă voi fi plătit”
În fața comisiei WRC, bărbatul a povestit că a simțit că nu avea de ales: nu putea schimba angajatorul din cauza condițiilor restrictive impuse de permisul său de muncă. A primit o singură plată mai consistentă — 2.900 de euro — atunci când a cerut voie să plece în Pakistan pentru a-și vizita tatăl bolnav și pentru logodna sa. În rest, era întreținut minim: un pat deasupra magazinului, o masă pe zi, o poliță de asigurare pentru mașină și bani de buzunar aproape inexistenti.
În timpul audierii, a declarat că angajatorul trimitea aproximativ 410 euro pe lună familiei sale în Pakistan. De altfel, presiunile psihologice au fost constante: dacă nu muncea sau nu respecta cerințele, i se spunea că familia va avea de suferit.
Angajatorul nu s-a prezentat la audiere
Firma responsabilă de aceste abuzuri, Broz Asset Private Ltd, avea ca unic director pe Muhammad Adnan Yousaf, care nu s-a prezentat la audiere și nu a contestat acuzațiile.
Adjudecatoarea Úna Glazier-Farmer a concluzionat că muncitorul „a oferit dovezi convingătoare privind orele sale excesive de muncă”, precum și dovezi ale intimidării și presiunilor financiare. A acordat suma de 56.504,42 euro pentru plata salariilor restante conform Legii privind Salariul Minim Național și alte 14.934,94 euro pentru concedii și alte drepturi legale, totalizând 71.439,36 euro.
„Trebuie să existe pedepse reale pentru exploatatori”
Cazul a fost susținut în instanță de Migrant Rights Centre Ireland (MRCI), care a salutat decizia, dar a subliniat că numărul cazurilor de muncă exploatatoare raportate s-a dublat recent. Organizația cere reforme urgente în legislația privind permisele de muncă, astfel încât muncitorii migranți să poată schimba angajatorul mai ușor.
„În prezent, cel mai grav lucru care i se poate întâmpla unui angajator care exploatează este să fie obligat să plătească ce datorează. Atât. Fără amendă, fără cazier, fără consecințe. E de-a dreptul ridicol”, a declarat un purtător de cuvânt al MRCI.
Ecouri dintr-un sistem care permite tăcerea
Acest caz scoate la lumină o realitate incomodă: în Irlanda modernă, există în continuare muncitori vulnerabili care trăiesc în condiții ce amintesc de sclavia modernă. Deși legislația există, lacunele în supraveghere și aplicare permit abuzuri greu de imaginat.
Pentru bărbatul pakistanez, cele peste 71.000 de euro reprezintă o reparație morală importantă. Însă trauma rămâne. „Am muncit mai mult decât credeam că e posibil. Nu dormeam. Nu trăiam. Eram prins într-un coșmar”, a spus el.
Justiția a vorbit. Rămâne de văzut dacă statul va face următorul pas: să transforme această decizie într-un precedent, nu într-o excepție.
