România după Irlanda: Vis, realitate sau drum înapoi?
Tot mai mulți români care au trăit ani buni în Irlanda au ales, la un moment dat, să se întoarcă în România.
Unii din dor de casă, alții din convingerea că „acum e momentul”, iar alții din speranța că experiența acumulată în străinătate le va oferi un nou început acasă.
Pentru mulți însă, realitatea s-a dovedit diferită de așteptări.
Această serie adună mărturii reale ale românilor care s-au întors din Irlanda, au încercat să se reintegreze în România și, în unele cazuri, au decis să plece din nou. Sunt povești despre adaptare, muncă, eșecuri, reușite, dezamăgiri și decizii grele, spuse chiar de cei care le-au trăit.
Declarațiile publicate reflectă experiențe personale, nu generalizează și nu sunt modificate pentru un impact emoțional.
Ele conturează însă un tablou onest al dificultăților întâmpinate de o parte a românilor din Diaspora, într-un moment în care întoarcerea „acasă” este adesea privită ca soluția firească.
În materialele următoare, pe parcursul mai multor zile, vom publica, pe rând, aceste mărturii, unele sub protecția anonimatului, altele cu numele reale, așa cum au fost ele transmise.
Au plecat în Deva, după 3 ani de Irlanda
„Nu banii ne-au lipsit, ci oamenii”. Experiența unei familii întoarse din Irlanda în România
După aproape trei ani petrecuți în Irlanda, o familie de români a decis să se întoarcă în România, convinsă că adaptarea va fi firească și că experiența acumulată în străinătate va ajuta la un nou început. Autorul acestei mărturii a ales să rămână anonim, însă povestea sa este una care reflectă trăiri și dileme întâlnite frecvent în rândul românilor din diaspora.
„Suntem o familie din județul Hunedoara, din Deva, cu un copil de șapte ani. Din punct de vedere financiar, suntem ok, lucrăm amândoi”, începe el. Atât el, cât și soția sa sunt activi profesional, în domenii stabile. El lucrează în vânzări, ca reprezentant de vânzări, iar soția sa activează în domeniul farmaciei. Din exterior, întoarcerea părea una reușită.
Cu toate acestea, dificultățile au apărut rapid. „Ne este destul de greu să ne adaptăm oamenilor”, spune el, subliniind că problemele nu sunt legate de bani sau de muncă. Principala dezamăgire a venit din interacțiunile zilnice. „Când spun asta, mă refer la răutatea din România, la invidia oamenilor, la lipsa de educație a personalului de la joburi.”
Autorul vorbește deschis despre experiențele profesionale trăite după revenire. „Oameni din management sunt lipsiți de educație profesională”, afirmă el, adăugând că a resimțit o diferență clară față de mediul de lucru din Irlanda. În România, spune că a întâlnit „multă agitație în societate” și „multă negativitate în majoritatea cazurilor”.
Contrastul cu Irlanda este unul puternic. „La joburi, în Irlanda, ne-am simțit tot timpul respectați. Am avut toate drepturile și am fost apreciați la locul de muncă.” Experiența profesională de acolo a fost una stabilă și predictibilă. Autorul a lucrat în vânzări, ca reprezentant de vânzări pentru Heineken, iar soția sa ca asistent de farmacie. „Oamenii erau mai educați, cel puțin în cazul nostru.”
Familia a locuit aproximativ trei ani în Irlanda, împărțiți între Dublin și Newbridge, în comitatul Kildare. „Un an și jumătate în Dublin și un an și jumătate în Newbridge”, precizează el. În acea perioadă, viața de zi cu zi era percepută ca fiind mai calmă. „Viața era mult mai liniștită în Irlanda, având în vedere oameni mult mai calzi.”
Adaptarea copilului a fost, de asemenea, un element important. „Fetița noastră s-a adaptat foarte bine la grădiniță”, spune el, subliniind că mediul educațional a fost unul pozitiv și stabil. Această experiență contribuie astăzi la comparațiile inevitabile făcute de familie între cele două țări.
Autorul consideră că tensiunea resimțită în România are legătură și cu dificultățile economice generale. „Cred că din cauza situației financiare și a lipsurilor, oamenii în România devin tot mai răi.” Este o observație personală, rezultată din interacțiunile cotidiene, nu o concluzie generală.
Deși întoarcerea în Irlanda este luată serios în calcul, decizia nu este una ușoară. „Ne gândim să ne întoarcem în Irlanda, dar încă nu avem curajul necesar să o luăm din nou de la capăt.” Obstacolele sunt clare și concrete: „căutat de chirie și alte începuturi”. După experiența trăită, familia știe ce presupune un nou start și nu tratează decizia cu superficialitate.
În același timp, autorul mărturisește că, după anii petrecuți în Irlanda, a ajuns să îi aprecieze profund pe irlandezi. „După cei zece ani petrecuți acolo, ajunsesem să îi apreciez, să îi accept și să înțeleg modul lor de viață.” Întoarcerea în România a adus cu ea un sentiment neașteptat. „După ce m-am întors, aș fi dat orice să pot lua prietenii irlandezi cu mine.”
Nu doar oamenii lipsesc, ci și locurile. „Și, bineînțeles, peisajele lor. Chiar și cu ploaie.” Este o afirmație simplă, dar care spune mult despre atașamentul creat în timp față de o țară care, deși nu a fost cea natală, a devenit „acasă” pentru o perioadă importantă din viață.
Povestea acestei familii nu este una despre eșec financiar sau lipsa oportunităților. Este o experiență despre adaptare, despre diferențe de mentalitate și despre cât de mult contează relațiile dintre oameni în decizia de a rămâne sau de a pleca.
Sistemul medical din România vs Irlanda
Nu banii au fost problema”. Experiența Andreei după întoarcerea în România și revenirea în Irlanda
Andreea și familia ei au decis să se întoarcă în România în decembrie 2021, după mai mulți ani petrecuți în Irlanda. Nu a fost o decizie forțată și nici una determinată de lipsa stabilității financiare. Din contră, situația materială era una bună. „Eu am fost lucky și mi-am păstrat job-ul în sistem remote din Irlanda, deci banii nu au fost o problemă”, spune ea. În plus, familia avea casă proprie în Constanța, fără chirie de plătit.
Cu toate acestea, revenirea în România s-a dovedit mult mai dificilă decât se așteptau. După doar șase luni, au decis să se întoarcă în Irlanda. Motivele nu au fost legate de adaptarea profesională, ci de lucruri mult mai profunde, care țin de sistem, mentalitate și, mai ales, de sănătate.
„Nu ne-am acomodat”, rezumă Andreea experiența. Primele semnale au apărut rapid. Ea vorbește despre un cumul de factori care au creat o stare constantă de tensiune: „mentalitatea”, birocrația și, pe fond, un sentiment de nesiguranță generală, amplificat ulterior de izbucnirea războiului din Ucraina. „Apoi a început războiul din Ucraina și era o panică generală.”
Cel mai important motiv al plecării a fost însă sistemul medical. Andreea nu vorbește din auzite, ci dintr-o experiență personală extrem de dură. Soțul ei suferă de o boală autoimună și, în 2015, a trecut printr-un transplant de rinichi la Institutul Fundeni. „All ok până aici”, spune ea, referindu-se la intervenția în sine. Problemele au apărut imediat după externare.
„După ce l-au externat, a început un șir de drumuri fără rost, în condițiile în care el era proaspăt operat.” Andreea explică faptul că perioada de recuperare a fost extrem de solicitantă, atât fizic, cât și emoțional. „Nu știu dacă știi, dar la un transplant de rinichi practic te taie în două.” Cu toate acestea, au fost nevoiți să facă drumuri repetate, inclusiv între Constanța și București, pentru acte, rețete și controale.
Chiar și ulterior, după revenirea temporară în România, accesul la tratament a rămas dificil. „În 2021–2022, chiar dacă soțul meu era asigurat în România și în baza lor de date cu probleme, a trebuit practic să o cam luăm de la capăt.” Andreea vorbește despre emoțiile constante legate de obținerea tratamentului la timp. „Cu emoții dacă primește rețetele la timp, cu drumuri ba la București, ba la Constanța.”
Experiența din spitalele de stat din Constanța a fost una care a cântărit decisiv. „Nu mai zic cum ești tratat ca pacient în Constanța, dacă mergi la stat – super nașpa.” Tonul nu este unul dramatic, ci resemnat, ca al cuiva care a trecut deja prin prea multe.
Prin comparație, experiența din Irlanda este descrisă într-un registru complet diferit. „Oricât de nașpa e feedback-ul pentru HSE, cu timpi de așteptare și altele, noi nu am avut nicio problemă niciodată.” Andreea spune că, în cazul lor, lucrurile au funcționat impecabil. „Mereu totul la timp, mereu support, și la 11 noaptea. Nota 10.”
În prezent, soțul ei face dializă peritoneală la domiciliu. „Varianta asta nu se practică în România”, subliniază ea. Acesta este unul dintre motivele principale care îi țin în Irlanda. La acesta se adaugă existența unui program special pentru transplanturi. „Aici există un exchange program, care îți scurtează durata pe lista de transplant.” Andreea explică faptul că, dacă un membru al familiei dorește să doneze, dar nu este compatibil, poate dona unui necunoscut înscris în același program. „De la doi-trei ani pe listă, se scurtează undeva la opt–douăsprezece luni.”
Pe lângă sistemul medical, Andreea menționează și costul vieții din România, pe care l-a perceput ca fiind surprinzător de ridicat. „Mie România mi s-a părut mult mai scumpă.” Ea spune că a comparat direct coșurile de cumpărături din Irlanda și din România. „Erau la fel sau chiar mai scumpe în România.” Situația se echilibra parțial pentru că nu plăteau chirie, dar diferența de calitate a serviciilor rămânea evidentă.
Familia s-a întors în Irlanda în iunie 2022. Reintegrarea nu a fost lipsită de dificultăți. „Nu am luat-o de la zero, eu mi-am ținut job-ul în continuare și soțul meu s-a întors la fostul job.” Cu toate acestea, problema locuinței a fost una majoră. „Doar chiria a fost crunt. Până am găsit… și super scump și cam nașpa.”
În prezent, Andreea și familia ei locuiesc în Limerick. Decizia de a rămâne în Irlanda este una clară și asumată. „Am numai cuvinte de laudă pentru Irlanda din punct de vedere medical. Asta ne ține aici.” Recent, Andreea a aplicat pentru cetățenie, un pas care confirmă faptul că planurile lor sunt pe termen lung.
Experiența Andreei arată că întoarcerea în România nu este întotdeauna o chestiune de bani sau de locuri de muncă. Uneori, deciziile se iau în funcție de lucruri fundamentale: accesul la tratament, siguranța medicală și sentimentul că, într-un moment critic, sistemul funcționează pentru tine, nu împotriva ta.
Adaptare vs Educație
„Munceam doar ca să trăim”. Experiența Anei între România și Irlanda
Ana a plecat din România în 2011, într-un moment de dezechilibru personal și financiar, împreună cu soțul și fiica lor, care avea atunci doar nouă luni. Decizia nu a fost una planificată pe termen lung, ci mai degrabă rezultatul unei acumulări de frustrări și blocaje. „Am plecat din România în momentul în care soțului meu i-a fost tăiat din salariu, exact în perioada în care așteptam aprobarea de la bancă pentru Prima Casă. Am fost refuzați și, într-un moment de nebunie, am luat decizia să plecăm.”
Un sprijin important a fost faptul că fratele Anei se afla deja în Irlanda. Mutarea a părut, atunci, singura variantă viabilă. Familia a ajuns într-o țară nouă, cu un copil foarte mic și cu multe necunoscute. „Am locuit în diferite orașe din Irlanda, încercând norocul de a găsi un job mai ok.” Ana a rămas acasă cu fetița, în timp ce soțul muncea zilnic.
Primii ani au fost dificili din punct de vedere emoțional. „După aproape doi ani, starea mea psihică nu era excelentă. Schimbarea climei, familia și prietenii departe, soțul la muncă zi de zi.” Dorul de casă și sentimentul de izolare au devenit tot mai apăsătoare. În acest context, Ana a decis să se întoarcă temporar în România, doar ea și fetița, urmând ca soțul să li se alăture ulterior.
„Zis și făcut”, spune ea. Revenirea nu a fost însă așa cum și-o imaginase. Fără locuință proprie, a fost nevoită să închirieze un apartament. Copilul a fost înscris la creșă, iar Ana și-a căutat un loc de muncă. Realitatea financiară a lovit rapid. „Salariul meu, la timpul respectiv, nu acoperea creșa, chiria, facturile, asigurarea mașinii plus toate cele necesare pentru traiul zilnic.”
Timp de un an, familia a încercat să facă lucrurile să funcționeze. Soțul a trimis bani din Irlanda pentru ca Ana și copilul să se poată descurca. Cu toate acestea, sentimentul de epuizare a crescut. „Am încercat un an și apoi am înțeles că nu va fi ușor să o luăm de la capăt în România.” Dezamăgirea era profundă. „Eram dezamăgită pe moment de orice, mai ales de faptul că munceam doar ca să trăim, nimic altceva.”
Un episod trăit în acea perioadă a cântărit decisiv în hotărârea de a pleca din nou. Ana povestește despre experiența fiicei sale la creșa pe care o frecventa. Era o instituție cu program prelungit, contra cost. „Poate pare penibil, dar unul din motivele de a pleca a fost faptul că eram hărțuită pur și simplu de telefoane, să contribuim la cadouri pentru doamnele educatoare, înainte de serbarea de Crăciun.”
Suma cerută era considerabilă. Ana a refuzat. „Am refuzat și, pentru asta, copilul meu a fost trecut pe o listă, cu toți cei care nu au contribuit.” Ce a urmat a fost greu de acceptat. „Fetița mea a început să fie tratată altfel.” Într-o zi, Ana a luat-o de la creșă cu urme vizibile de agresiune. „Am luat-o cu fața roșie, fiind plesnită peste obraji, trasă de păr și de ureche.”
Discuțiile cu personalul nu au dus la nicio rezolvare. „Răspunsul a fost: dacă îmi convine clasa respectivă, bine, dacă nu, iarăși bine.” Pentru Ana, acel moment a fost decisiv. „Efectiv mi s-a făcut scârbă și a fost unul dintre motivele pentru care am ales să renunț din nou.”
În 2015, familia a împachetat din nou și s-a reîntors în Irlanda. Nici această mutare nu a fost ușoară. „Nu a fost ușor nici cu reîntoarcerea”, recunoaște ea. Totuși, în timp, lucrurile s-au așezat. Astăzi, familia are o viață stabilă. „Am reușit să cumpărăm casa, fata e anul trei la secondary și aici e acasă pentru ea.”
Ana spune că nu idealizează viața din Irlanda. „Nu pot spune că viața este excelentă aici. Sunt destul de multe sacrificii, zile și ore multe la muncă ca să putem avea o viață bună.” Cu toate acestea, echilibrul există. Familia reușește să plece în vacanțe și să aibă o stabilitate pe care nu a reușit să o construiască în România.
România rămâne importantă prin oamenii dragi rămași acolo. „Îmi lipsește România doar pentru că cei dragi sunt acolo.” Cel mai greu este sentimentul timpului pierdut. „Regretul cel mai mare este că nu am petrecut timp cu părinții noștri și am început să trăim sentimentul de pierdere.”
Privind înapoi, Ana nu are dubii. „La ora actuală, cred că a fost cea mai bună decizie să ne reîntoarcem în Irlanda.” Și adaugă, fără ezitare: „Dacă aș da timpul înapoi, aș lua aceeași decizie.”
Povestea Anei este una dintre mărturiile care arată cât de complicată poate fi întoarcerea „acasă” și cât de mult pot cântări detalii care, din exterior, par mărunte. Este o experiență despre adaptare, eșec, reluare de la zero și decizii luate din nevoia de siguranță, nu din comoditate.
Aceste relatări vor continua în zilele următoare.
Vrei să ne scrii despre experiența ta cu mutarea în România din Irlanda?
Contactează-ne!
Ne găsești și pe Facebook, iar dacă vrei să ne scrii pe Whatsapp, apasă AICI
