România după Irlanda: Vis, realitate sau drum înapoi?
Tot mai mulți români care au trăit ani îndelungați în Irlanda au ales să revină în România, motivați de dor, de convingerea că a venit momentul potrivit sau de speranța unui nou început bazat pe experiența acumulată în străinătate. Pentru unii, însă, realitatea reîntoarcerii a fost diferită de așteptări.
Această serie reunește mărturii autentice ale românilor care au încercat să se reintegreze în țară și, în unele cazuri, au decis să plece din nou. Sunt povești despre adaptare, muncă, reușite și eșecuri, despre dezamăgiri și alegeri dificile, relatate direct de cei care le-au trăit.
Declarațiile reflectă experiențe personale, nu generalizează și nu sunt editate pentru a amplifica impactul emoțional. Ele oferă însă o perspectivă sinceră asupra provocărilor întâmpinate de o parte a românilor din Diaspora, într-un context în care întoarcerea acasă este adesea considerată soluția firească.
Întoarcerea în România după zece ani în Irlanda: experiența Iuliei
După zece ani petrecuți în Irlanda, Iulia și familia ei au luat decizia de a se întoarce definitiv în România. O hotărâre cântărită în timp, luată fără impulsivitate, dar cu o claritate care s-a conturat treptat, pe măsură ce viața de familie a început să cântărească mai mult decât avantajele traiului în străinătate.
„Noi suntem de opt ani întorși în România după zece ani de Irlanda”, povestește Iulia. Motivele nu au fost legate de lipsa unui loc de muncă sau de instabilitate financiară. Din contră, viața în Irlanda funcționa. Însă, în timp, au apărut întrebări legate de ce înseamnă, pe termen lung, „acasă”.
Primul motiv invocat este familia rămasă în România. „Părinții au rămas acasă”, spune ea simplu. O realitate comună pentru mulți români din diaspora, care devine mai apăsătoare odată cu trecerea anilor. Momentul decisiv a venit însă după nașterea copilului. „După ce am avut băiețelul, nu am vrut să crească departe de bunici și verișori.” Dorința de a oferi copilului un mediu familial apropiat a cântărit mai mult decât orice alt argument.
La acestea s-au adăugat problemele tot mai vizibile ale traiului zilnic în Dublin. Iulia vorbește deschis despre chiriile ridicate și nesiguranța locativă. „Chiriile exagerate și nesiguranța prelungirii contractului, fără să fii prins în jocul lor de mărire de preț”, au devenit o sursă constantă de stres. Chiar și cu venituri stabile, sentimentul de temporar nu dispărea.
Traficul din Dublin a fost un alt factor important. „Presiunea de a ajunge să ridici copilul de la creșă în timp, pentru a evita taxele suplimentare”, a transformat rutina zilnică într-o cursă contra cronometru. Programul strict, combinat cu aglomerația, afecta direct viața de familie.
Sistemul sanitar a fost și el un element luat în calcul. Deși aveau asigurare medicală privată pe toată durata șederii în Irlanda, Iulia menționează timpii mari de așteptare pentru accesul la specialiști. „Sistemul sanitar și timpii de așteptare pentru acces specialist” au fost frustrante, mai ales în contextul unei familii tinere.
Nu în ultimul rând, clima. „Vremea mohorâtă și ploile care nu se mai terminau” au contribuit, în timp, la senzația de oboseală psihică. Un detaliu aparent minor, dar care, acumulat zi de zi, poate influența decizii majore.
Revenirea în România a fost, însă, mai ușoară decât se așteptau.
Adaptarea a fost rapidă și eficientă. „În șase luni eram deja la casa noastră, cu job plătit bine (nu la stat), copil la creșă privată în engleză”, explică Iulia. Alegerea unei creșe private, cu predare în limba engleză, a avut un scop clar. „Pentru a-l ajuta cu limba română, dar am rămas până la terminarea grădiniței, așa mult i-a plăcut și s-a acomodat.”
Stabilitatea a venit repede, iar sentimentul dominant nu a fost regretul. „Nu regretăm niciun minut mutarea”, spune ea. Decizia a fost una asumată, luată fără resentimente față de experiența din Irlanda. „Am luat decizia cu inima împăcată și ne bucurăm de tot ce avem, mult sau puțin.”
Astăzi, familia locuiește în Bistrița, iar viața este percepută ca fiind echilibrată. Experiența Irlandei rămâne una valoroasă, care a contribuit la maturizarea personală și profesională, dar România a devenit, din nou, spațiul în care familia se simte întreagă.
Povestea Iuliei este una dintre mărturiile care arată că întoarcerea în România nu este, pentru toți, un eșec sau o soluție de compromis.
Întoarcerea acasă, între speranță și realitate. Povestea Monicăi, după revenirea din Irlanda
Înainte de a se întoarce în România, Monica era un nume cunoscut în Irlanda. Fotograf apreciat atât în rândul irlandezilor, cât și al comunității românești, munca ei era recunoscută pentru profesionalism și sensibilitate. Avea o carieră construită pas cu pas, o reputație solidă și un loc clar într-o societate în care se integrase pe deplin.
Cu toate acestea, la un moment dat, Monica și familia ei au luat decizia dificilă de a se întoarce în România. Nu a fost un impuls de moment, ci o alegere atent cântărită, făcută în special pentru copii.
„Noi ne-am întors în România de doi ani și jumătate. Suntem bine”, spune ea, simplu, fără dramatism. Însă povestea lor arată că „binele” nu vine automat odată cu revenirea acasă, mai ales atunci când sistemele esențiale, precum educația, nu reușesc să se adapteze nevoilor reale ale copiilor.
Monica și soțul ei au trei copii: Carina, Eric și Cris. La momentul revenirii în România, fiecare se afla într-un punct-cheie al parcursului școlar. „Carina trebuia să intre în clasa a IX-a când am ajuns în România, în 2023. Eric urma să intre în a VII-a, iar Cris la clasa pregătitoare sau la grădiniță, grupa mare.”
La început, au ales școala de stat, cu speranța că lucrurile vor funcționa. Era, până la urmă, o revenire „acasă”, într-un sistem pe care îl cunoșteau din trecut. Doar că realitatea s-a dovedit diferită.
„După un an, respectiv doi ani de școală la stat, am ales o școală online pentru Carina și Eric”, explică Monica. Decizia nu a fost una ușoară și nici una ieftină, dar a fost, în final, singura variantă care le-a oferit copiilor un mediu educațional stabil.
Școala aleasă este una online, cu sediul în New York, considerată printre cele mai bine cotate din Statele Unite. „E cea mai bine cotată școală online din State”, spune Monica. Diferența nu a fost doar în materie de curriculum, ci mai ales în abordare.
„Le place enorm. Profesorii au aceeași abordare ca cei din Irlanda, de la școlile bune.” Este o observație care apare frecvent în relatările românilor întorși din diaspora: nu neapărat programa este problema, ci felul în care elevul este tratat, ascultat și sprijinit.
Monica subliniază un aspect rar menționat în discuțiile despre educația privată sau alternativă: sprijinul financiar. „Școala acordă asistență financiară celor care au nevoie. Altfel, nu ne-am permite să o plătim integral.”
Pentru cei interesați să afle mai multe despre această opțiune educațională, Monica a pus la dispoziție și un link informativ despre școala online aleasă de familie, pe care îl împărtășește tocmai pentru a ajuta și alți părinți aflați în situații similare:
👉 https://share.google/E2XhFl8sYYcdpxnk9
Este un detaliu important, care arată că, în acest caz, accesul la educație de calitate nu este exclusiv o chestiune de venit, ci și de politici interne și de înțelegere a realităților familiale.
Pentru familia Monicăi, această schimbare a însemnat mai mult decât mutarea cursurilor într-un mediu online. A însemnat recuperarea unui sentiment de normalitate, de echilibru și de siguranță pentru copii. „Profesorii sunt extraordinari”, spune ea, fără ezitare.
În același timp, Monica observă un fenomen tot mai des întâlnit în comunitățile de români din străinătate. „Am văzut că mulți români s-ar întoarce, dar sistemul de învățământ românesc îi descurajează.” Nu lipsa dorinței de a reveni este problema, ci teama că cei mici nu vor găsi un sistem care să îi sprijine, ci mai degrabă să îi rigidizeze.
Povestea ei nu este una de eșec, dar nici una idealizată. Este o poveste despre adaptare, despre compromisuri și despre soluții găsite acolo unde sistemul nu reușește să ofere alternative. Este și un semnal de alarmă, spus calm, fără patetism.
„Dacă vrei să scrii despre asta, poate ar ajuta multă lume”, spune Monica. Tocmai de aceea, această mărturie face parte dintr-o serie mai amplă dedicată românilor care s-au întors în România, au încercat să se reintegreze și au fost nevoiți să găsească soluții neconvenționale pentru a merge mai departe.
Relatarea Monicăi nu generalizează și nu acuză. Ea arată, însă, cu claritate, un adevăr pe care mulți îl spun în șoaptă: întoarcerea acasă nu este doar o decizie emoțională, ci una care depinde profund de funcționarea sistemelor-cheie, iar educația rămâne una dintre cele mai sensibile.
În unele cazuri, este o alegere conștientă, făcută la momentul potrivit, din motive care țin mai degrabă de viață, decât de cifre.
Aceasta este una dintre experiențele care fac parte din seria dedicată românilor care au trăit în Irlanda, s-au întors în România și au ales, în mod asumat, să rămână. Aceste relatări vor continua în zilele următoare. Vrei să ne scrii despre experiența ta cu mutarea în România din Irlanda?
Contactează-ne! Ne găsești și pe Facebook, iar dacă vrei să ne scrii pe Whatsapp, apasă AICI
