Povestea Andreei, între România și Irlanda
Seria dedicată românilor care au ales să se întoarcă în România, după ani petrecuți în Irlanda, adună povești diferite, dar unite de aceeași întrebare: unde este, de fapt, acasă? Pentru unii, răspunsul a venit repede. Pentru alții, a fost nevoie de o a doua plecare. Povestea Andreei este una dintre acele relatări sincere, dureroase pe alocuri, dar profund relevante pentru mii de români din diaspora.
„Eu sunt o «fugită» în România, din Irlanda bineînțeles, și întoarsă înapoi cu coada-ntre picioare”, spune Andreea, fără ocolișuri. Nu din lipsă de dor, nu din dezamăgire față de țară, ci pentru că realitatea a fost mai dură decât speranțele cu care a plecat.
Andreea a locuit aproape cinci ani în Irlanda. A muncit, s-a integrat și și-a construit viața acolo. În ianuarie 2020, a decis să se întoarcă în România, împreună cu familia. Copilul avea atunci doar trei ani și jumătate. Decizia nu a fost una impulsivă. Dimpotrivă. A fost dorința clară de a se întoarce „acasă”, de a trăi într-un mediu familiar, de a construi ceva stabil pe termen lung.
„Toți ne-am readaptat excelent în România”, povestește ea. Copilul a mers la grădiniță, ea s-a angajat, iar familia a reușit, în sfârșit, să aibă „cuibul nostru”.
Ironia sorții a făcut ca pandemia să îi deschidă uși care, în mod normal, ar fi fost închise. Andreea lucrează ca asistent medical, iar în perioada stării de urgență a fost angajată într-un spital din România, fără examen, fără pile, fără bani „în plic”.
„Noroc cu Covidul”, spune ea cu un amestec de realism și amărăciune. „M-au angajat pe stare de urgență. Când toată lumea fugea, eu m-am aruncat cu capul.”
A muncit aproape un an și jumătate. A fost acolo, la greu. A contribuit. A sperat că lucrurile se vor așeza. Dar, odată cu dispariția valului de pacienți Covid, a venit și realitatea sistemului.
„După 1,8 ani ne-au spus adio. «Nu mai avem pacienți Covid, v-am încheiat contractele.»”
S-a organizat concurs. Andreea putea să participe. Dar știa exact ce presupunea.
„Puteam să dau și eu vreo 10 mii și intram. Dar nu am vrut.”
A fost un refuz conștient. Un refuz moral. Un refuz care, în timp, avea să o coste.
„Eu totuși sper, dacă eu spun nu și altul spune nu, treaba asta o să se încheie într-o zi.”
În paralel, soțul ei preluase o firmă. O afacere greu de gestionat, mai ales într-un context în care „toate s-au închis”. Presiunea financiară, incertitudinea și blocajele administrative au început să se adune. Cuibul construit cu greu a început să se clatine.
„Cu mare durere în suflet am decis să venim înapoi în Irlanda.”
Decizia nu a fost una ușoară. Din contră. A fost luată cu sentimentul eșecului, cu frustrarea că, deși au făcut totul „corect”, sistemul nu le-a lăsat loc să continue.
„Am zis că în veci, până ies la pensie, nu mai merg înapoi.”
Întoarcerea în Irlanda a fost, paradoxal, mai simplă decât rămânerea în România. Angajatorul a primit-o „cu brațele deschise”.
„Fără să ceară mii în plic.”
Diferența a fost evidentă. Nu doar în bani, ci în respect. În predictibilitate. În sentimentul că munca ta contează și că regulile sunt aceleași pentru toți.
Astăzi, Andreea spune clar că iubește România. Că dorul nu a dispărut. Că legătura cu țara rămâne.
„Da, iubim România și mergem acasă de câte ori avem ocazia.”
Dar realitatea este una dură și sinceră:
„Din păcate, doar ca turiști.”
Povestea Andreei nu este despre renunțare. Este despre limitele unui sistem care încă își pierde oamenii buni. Despre cum idealismul și corectitudinea pot deveni obstacole. Și despre cum „acasă” nu este întotdeauna locul în care te naști, ci locul în care poți trăi demn.
Este o poveste care seamănă cu ale multor români din Irlanda. Oameni care au încercat. Oameni care s-au întors. Oameni care au sperat. Și care, în cele din urmă, au fost nevoiți să plece din nou.
S-au întors în România, dar au revenit în Irlanda pentru copii. Povestea Cristinei
Tot mai mulți români care au trăit ani buni în Irlanda au făcut, la un moment dat, pasul înapoi spre România. Unii din dor, alții din motive familiale, iar alții convinși că „acasă” va fi mai ușor. Pentru mulți însă, realitatea de după întoarcere a fost mai complicată decât anticipaseră. Povestea Cristinei este una dintre acele relatări sincere, fără dramă, dar cu suficiente detalii care spun mai mult decât orice statistică.
Cristina și familia ei au locuit în Irlanda timp de patru ani.
Au prins inclusiv perioada pandemiei, cu tot ce a însemnat ea: școli online, restricții, incertitudine. Cu toate acestea, decizia de a reveni în România nu a avut legătură cu Irlanda sau cu nemulțumiri legate de viața de acolo, ci cu o situație familială gravă.
„Noi suntem o familie cu trei copii care au locuit în Irlanda patru ani de zile, am prins inclusiv perioada pandemiei, dar ne-am întors în România din cauza situației familiale, mama mea fiind grav bolnavă.”
Întoarcerea nu a fost una pripită. Aveau deja o bază în România, un apartament în București și casa părinților, la țară, lângă Câmpina. Practic, din punct de vedere material, nu porneau de la zero. Ba chiar, spune Cristina, financiar le-ar fi fost mai bine în România.
„Nu pentru bani ne-am întors. Chiar ne rămâneau mai mulți bani lunar dacă am fi rămas în România, pentru că nu plăteam chirie.”
Soțul ei a continuat să lucreze remote pentru o firmă de IT cu sediul în Irlanda. Călătorea periodic înapoi atunci când era nevoie, pentru ședințe sau întâlniri cu echipa. Din exterior, părea un aranjament funcțional. Viața părea că se așază.
Problemele au apărut însă acolo unde Cristina nu se aștepta să fie cele mai mari: la copii.
După ce mama ei s-a stins din viață, familia a decis să mai acorde o șansă României. Dar experiența copiilor în sistemul de învățământ românesc a cântărit decisiv în luarea unei noi decizii.
„Copiii când ies de la școală în Irlanda ies zâmbind, relaxați, fericiți. În România, nu.”
Cristina vorbește deschis despre diferențele dintre cele două sisteme. Nu într-un ton acuzator, ci mai degrabă cu realismul unui părinte care a văzut ambele variante, ani la rând.
„În România, copiii învață în schimburi și pot termina școala și la 7 seara. De la ora 19 ar trebui să vină acasă, să mănânce și să se apuce de teme. În cel mai fericit caz, undeva pe la ora 20.”
Oboseala acumulată zilnic, combinată cu un volum mare de materie, a devenit rapid o problemă.
„După ce deja sunt obosiți de întreaga zi. De școală. Și de materia mult prea stufoasă.”
Comparativ, experiența din Irlanda era una mult mai echilibrată. Nu neapărat mai ușoară, dar mai adaptată ritmului copilului.
„Comentarii la limba română, pe care le învățam și acum 30 de ani, și care nu vor mai avea ce să facă cu ele când vor ieși pe piața muncii.”
Pentru Cristina, diferența nu a fost doar una de program sau de materie, ci de stare generală. Copiii ei erau mai relaxați, mai deschiși, mai puțin apăsați de presiunea zilnică.
Cel mai mare dintre copii este deja la facultate. Se află în anul al doilea la Drept, la Trinity College. Ceilalți doi sunt la secondary school. Experiența lor educațională a confirmat, în timp, că decizia de a reveni în Irlanda a fost una corectă.
„Am hotărât să ne întoarcem în Irlanda în primul rând pentru copii.”
Cu toate acestea, adaptarea nu este identică pentru toți membrii familiei. Cristina recunoaște sincer că, pentru ea, revenirea a fost mai dificilă.
„Mie îmi e mai greu cu adaptarea… mai ales din cauza vremii.”
Chiar și așa, balanța a înclinat clar în favoarea Irlandei. Nu pentru confort, nu pentru bani, ci pentru viitorul copiilor.
Astăzi, familia împarte timpul între Irlanda și România. Vara, merg la casa părintească de lângă Câmpina, un loc care rămâne, emoțional, „acasă”.
„Probabil la pensie ne vom retrage acolo.”
Povestea Cristinei nu este despre idealizarea Irlandei și nici despre demonizarea României. Este despre alegeri pragmatice, despre comparații făcute pe propria piele și despre un adevăr simplu: atunci când ești părinte, deciziile mari nu se iau pentru tine, ci pentru copii.
Este o poveste care se regăsește, într-o formă sau alta, în experiența multor români plecați. Și care explică de ce, pentru unii, drumul „înapoi acasă” nu este întotdeauna unul definitiv.
Seria continuă.
Vrei să ne scrii despre experiența ta cu mutarea în România din Irlanda?
Contactează-ne! Ne găsești și pe Facebook, iar dacă vrei să ne scrii pe Whatsapp, apasă AICI
