Fiindcă am crescut într-o familie mixtă, am sărbătorit totdeauna atât Paştele catolic, cât şi pe cel ortodox, şi nu era bucurie mai mare decât să mergi la udat de ambele dăţi, atât cu maghiarii, cât şi cu românii. Trebuie să recunosc că n-am ştiut niciodată poezia “micului grădinar” în limba maghiară şi bunică-mea mă chinuia mereu să i-o spun, unlucky! Nu mi-am imaginat atunci că această amintire va rămâne cu mine când voi fi adult, dar acum, departe fiind de ţara mea, mă bucur că mă ţine ancorat în bucuriile copilăriei.
Plecat de acasă, mi-am promis că voi încerca să nu mă rup de obiceiurile din ţară şi, la puţin timp după ce pusesem piciorul pe “insula de smarald”, m-am dus împreună cu doi prieteni dragi la slujba de Înviere ţinută pe rit ortodox în incinta Colegiului Belvedere, aflat aproape de centrul Dublinului.
Auzisem tot felul de poveşti despre conaţionalii mei, dar nu am plecat niciodată urechea la spusele unora şi altora, aşa că, înarmat cu răbdare, curiozitate şi cană pentru Sfintele Paşti, am purces să luăm Lumină. Din păcate, “lumina” care pulsa de la lanţurile, brăţările şi cerceii de la gâturile şi încheieturile românilor mei aproape ne-a orbit. Mai apoi, îmbrâncelile şi strigătele în ureche pe care le-am primit ne-au convins că nu era locul nostru acolo – am aprins o lumânare şi am plecat dezamăgiţi către casă.
În anii următori am mers la Înviere la o biserică ortodoxă greacă pe Arbour Hill, unde m-am simţit mai aproape de ţară şi am fost plăcut surprins să aud părţile importante ale slujbei rostite atât în română, cât şi în greacă, sârbă şi bulgară. Cu aceştia din urmă împărţim şi obiceiul Mărţişorului – în bulgară Martenitsa, păstrat de la străbunii noştri traci.
În fiecare an am vopsit ouă de Paşti cu coji de ceapă. Am fermecat-o pe nevastă-mea când le-am scos din oală şi le-am dat cu un pic de slănină – care are interdicţie la noi în casă , în afara acestui moment, când dă luciu ouălor de Paşti. Mi-am amintit ce fermecată fusese prima dată când, văzând un pumn de buruieni pe masa de bucătărie, am întrebat-o dacă are ceva ciorapi care nu-i mai trebuie, şi când nu mai putea de curiozitate să afle ce-oi face iar.
Anii au trecut, ea s-a îndrăgostit de obiceiurile noastre şi-mi spune totdeauna din timp să nu uit să feştesc ouăle. Anul ăsta, special pentru jumătatea “irish” a familiei, am făcut şi ouă cu trifoi pe ele. Le-am dat socrilor unul dintre ele, iar socru’meu – care-i cel mai mare filo-român din câţi cunosc, şi nu ştiu de ce – s-a uitat la el şi mi-a spus cât se poate de serios: “Căli, cum am putea să facem ouă de-astea faine şi de Saint Patrick’s, de Crăciun sau la zilele de naştere?”.
M-o pufnit râsul şi el, săracul, nu înţelegea de ce nu putem să vopsim ouă şi cu alte ocazii. Aici, obiceiul e să cumperi ouă de ciocolată, Cadbury dacă se poate. Dacă nu, să nu mă ostenesc, zice nevastă-mea. Pentru ei, nu există altă ciocolată pe lume decât Cadbury. Primul ou pe care l-am primit de la ea era vopsit în culorile clubului Chelsea şi a stat pe dulap o jumătate de an, pentru că atunci nu mă prea omoram după ciocolată. Până-ntr-o zi când ea mi-a zis că, gata, nu se mai poate uita la el: ori îl incepem ori îl incepem.
Mi-i tare, tare dor să mă duc la slujba de Înviere la biserica de la mine din cartier şi să aduc acasă cana cu Sfintele Paşti. Sper ca, în anii care vin, această dorinţă să devină realitate, iar soţia mea şi copiii noştri să vină şi ei, să ciocnim un ou roşu şi să spunem creştinescul “Hristos a Înviat”!
Ora de Cluj
