Dar uite că de o vreme, pare a bate vântul schimbarii (încă o dată) şi pe la noi.  Toamna (atunci când se mumară bobocii, sau mai potrvit acestui caz – când se culege furtuna după vântul semănat mai acum 17 ani), aşadeci, toamna aceasta a venit cu roade civice bogate. Şi anume un val de proteste nemaiîntalnit încă din 1989. Cred că mai toată lumea este familiară cu motivele acestor proteste şi nu am să polemizez pe marginea motivelor sau a soluţiilor propuse în legătură cu proiectul de explatare a resurselor minerale de la Roşia Montană (sau a celor care stau în spatele actorilor principali; oricum comparaţia cu Guinea nu cred că este foarte flatanta).

Despre ceea ce vreau să scriu eu, este fatul că mişcarea asta civică durează de aproape două săptămâni şi nu dă semne că ar pierde din intensitate, chiar dacă Guvernul a dat înapoi şi a retras de pe procedura de urgenţă proiectul propus. Dimpotrivă, de data asta strada pare a asta cu ochii pe putere pentru a se convinge că amână, până lumea îşi pierde interesul, ca apoi legislaţia să fie reintrodusă în forurile decizionale într-o altă formă. Un alt aspect este acela că acum, în stradă sunt foarte mulţi tineri. Dacă până acum acest grup de vârstă era foarte puţin angajat civic (foarte puţini tineri votează şi foarte puţini protestează organizat pentru chestiuni în afara grupului lor social), de data asta, foarte mulţi par a fi preocupaţi de viitorul lor social şi ecologic. Iar alături de ei sunt părinţii lor, adică exact aceia care, acum aproape 24 de ani au ieşit şi ei în stradă, în condiţii mult mai nefavorabile. Dar cu rezultate neaşteptate şi împotriva tuturor sorţilor. Şi tot la capitolul spaţiu simbolic, protestele au loc în Piaţa Victoriei, Piaţa Matei Corvin sau în centrul Timişoarei (ca să enumăr doar câteva), tocmai acele locuri care au făcut eroi şi au răsturnat regimuri. O spun ca un avertisment celor din guvernul de astăzi şi nu ca un ultimatum al demisiei.  În al treilea rând, mă intrigă lipsa de interes din partea media. Puţine ziare şi cred şi mai puţine televiziuni au dedicat timp sau contacte în direct cu ceea ce se întâmpla în ţară. Dar de data asta canalele media alternative, mai exact cea socială – în special Facebook, Twitter şi YouTube au făcut mai mult decât să suplinească mass media. Nu numai că au informat dar au şi format. Se pare că publicul refuză să se mai lase manipulat şi caută surse alternative. Ăsta nu are cum să fie un lucru rău. Şi încă ceva. Nu s-a raportat până astăzi (scriu acest text la data de 12 Septembrie a.c.) vreun incident major. Sunt convins că au existat provocări de ambele părţi, dar încă, nici un unul grav. Dimpotrivă. S-au întâmplat lucruri foarte frumoase. Eu până acum, cvartet de coarde interpretând bucăţi muzicale rock, care să concerteze în mijlocul protestatarilor, nu am mai auzit. Şi lumea a fost foarte receptivă. Până acolo încât să le atragă atenţia unora că se concertează. Bun simţ? În sfârşit!

Ei bine, toate astea mă fac să mă simt extrem de mândru. De familia mea din România, de prietenii mei care s-au implicat şi de cei din diasporă care s-au simţit datori să contribuie la ceva care este mai importat decât propria pesoană. La ceva care va afecta nu numai viitorul nostru dar şi pe acela al generaţiei ce va să vină. De asemenea satisfacţii am avut parte şi aici în Irlanda. Dintre oamenii pe care i-am întâlnit aici în asemena context, o pomenesc doar pe Diana Pînzaru (cu toate că ea nu este singura) pentru că ea a fost aceea care a avut inţiativa de a organiza un portest de solidaritate cu cei care au ieşit în stradă pentru salvarea Roşiei Montane. Un protest organizat aproape de pe o zi pe alta, pe Facebook, la care au participat cetăţeni români de mai multe etnii, vârste şi din regiuni geografice foarte diferite. Aproape ca şi în ţară. Protestul a durat doar vreo 2 ore şi totul a fost foarte civilizat. Am avut parte şi de prezenţa Garda Siochana care şi-a făcut datoria şi ne-a întebat ce facem acolo. Ne-au şi urat succes la sfârşit. Totul foarte restrâns şi cu un aer foarte prietenesc, cu toate că nu mai înâlnisem pe nimeni de acolo până în acea zi. Cred ca în total am fost 10 oameni, strânşi în faţa Ambasadei României din Dublin. Dar faptul că am doar atâţia contează prea puţin. Ceea ce cred eu că este important este aceea că încet, încet, ieşim dintr-un fel de amorteală civică şi că se găsesc din ce în ce mai mulţi oameni dispuşi să îşi dedice timp şi energie unor cazuze care nu aduc beneficii materiale directe sau imediate. Sau deloc.

Şi pare că protestele au să continue. La nici o săptămână ne vom întâlni iarăşi, în acelaşi loc şi sper. Şi tot ca între prieteni.

 

Autor: Rares-Mihai Nicula