Un nou început întrerupt brutal
Aproximativ 300 de refugiați ucraineni, în mare parte femei și copii, trăiesc în prezent în complexul Cork Student Village, situat pe Carrigrohane Road, în apropiere de Victoria Cross. Acești oameni, care și-au părăsit casele distruse de război în căutarea siguranței, se confruntă acum cu o nouă amenințare: relocarea forțată.
Departamentul pentru Integrare le-a trimis recent o scrisoare prin care îi anunță că vor trebui să părăsească actuala lor locuință în luna martie. Scrisoarea precizează că oficialii vor veni în complex pe 4 și 5 martie pentru a organiza mutarea, fără a ține cont de preferințele personale privind locația, exceptând cazurile cu probleme medicale grave.
Pentru aceste familii, vestea a fost o lovitură dură. Deși trăiesc în foste cămine studențești, au reușit să creeze o comunitate solidară: gătesc împreună, își ajută vecinii în vârstă cu îngrijiri medicale și își privesc copiii adaptându-se la noile școli. Acum, tot acest echilibru fragil riscă să se prăbușească.
Irina: Durerea pierderii și frica de a o trăi din nou
Irina, în vârstă de 65 de ani, vorbește cu voce tremurândă despre tragedia personală care o apasă: „Nici măcar nu am putut să ridic cenușa surorii mele,” spune ea cu lacrimi în ochi. Sora ei a murit de cancer agresiv în august 2024, iar costurile ridicate ale incinerării – 2.400 de euro – au rămas neplătite.
Obligată să se mute din nou pe 13 martie, Irina se teme că va fi nevoită să lase urna în urmă: „Dacă mă mută din nou, o să o pierd și pe ea. Simt că pierd tot ce am mai drag.”
Epuizată de traume și de nesiguranță, Irina ia în considerare o decizie extremă: să trimită lucrurile înapoi în Harkov, orașul ei natal devastat de război. „Acolo sunt bombardamente, dar măcar pot găti mâncare dietetică pentru problemele mele de sănătate. Dacă mă trimit într-un cămin fără aragaz, mai bine mă întorc sub bombe.”
Olga: „Fiecare mutare înseamnă să o luăm de la capăt”
Olga, fostă educatoare din apropierea orașului Bahmut, trăiește în complex împreună cu fiul ei de 10 ani. „Înțelegem că suntem oaspeți aici, dar fiecare relocare înseamnă să o luăm de la zero: noi școli, noi doctori, noi drumuri către serviciu,” spune ea cu resemnare.
După ce a fugit dintr-o zonă distrusă de război și a locuit temporar în Rosscarbery, Olga a strâns rapid peste 80 de semnături pentru o petiție adresată guvernului irlandez. „Avem persoane în vârstă conectate la spitalele locale, copii care abia s-au adaptat la școlile de aici. O nouă mutare le-ar distruge stabilitatea fragilă.”
Băiețelul ei, care a fost nevoit să schimbe școala deja o dată în acest an, riscă acum să fie mutat din nou. „De ce ar trebui să plece iar înainte să termine anul școlar?”, întreabă Olga, evidențiind impactul emoțional asupra copiilor.
Violetta și Raisa: Supraviețuire dincolo de traume
Violetta, o profesionistă medicală de 54 de ani din Bucha – oraș devenit simbol al crimelor de război după descoperirea a sute de cadavre de civili – a ajuns în Cork cu speranța unui viitor mai bun. Deși nu poate practica medicina în Irlanda fără o cunoaștere perfectă a limbii engleze, ea a devenit un îngrijitor neoficial pentru Raisa, o vecină de 78 de ani cu diabet, probleme cardiace și dificultăți respiratorii post-Covid.
„În fiecare noapte mă trezesc și ascult dacă Raisa mai respiră,” spune Violetta. Accesul la servicii medicale este o provocare: pentru o simplă consultație la medicul de familie din Rosscarbery, trebuie să călătorească o oră și jumătate cu autobuzul. „Am aplicat la trei centre medicale din Cork, dar nu am primit niciun răspuns.”
În ciuda eforturilor, Violetta a suferit și ea din cauza condițiilor improprii: într-o zi s-a accidentat grav, căzând de pe un pat suprapus.
Raisa: „Ne mută ca pe niște cărți de joc”
Raisa simte că viața ei a fost redusă la o serie de relocări fără sens. „Casa mea din Harkov e doar un schelet, fără uși și ferestre. Acum e o fantomă, nu o locuință. Aici avem o farmacie aproape, e cald și curat. Da, e aglomerat, dar e bine. Și totuși, ne mută ca pe niște cărți de joc.”
La 78 de ani, Raisa spune că i-a rămas puțină putere de luptă, dar suferă pentru copiii care sunt forțați să se adapteze din nou și din nou. „Mă doare să-l văd pe băiatul Olgăi, care abia și-a făcut prieteni, că trebuie să plece din nou.”
Un viitor incert și o rugăminte disperată
De la începutul invaziei ruse în februarie 2022, peste 113.000 de ucraineni au primit protecție temporară în Irlanda. Mulți s-au întors acasă, dar aproximativ 85.000 încă trăiesc aici, în căutarea unui refugiu sigur.
Pentru Irina, Olga, Violetta și ceilalți, relocarea nu este doar o schimbare de adresă. Este o traumă repetată, o pierdere continuă a oricărei forme de stabilitate. „Guvernul irlandez ar putea să ne lase să rămânem aici doar până în iunie 2025, când poate războiul se va calma. Cerem doar șase luni în plus,” spune Irina, cu o speranță fragilă în glas.
În spatele acestor povești, nu sunt doar cifre și statistici. Sunt oameni care au fugit de război doar pentru a se lovi de o altă formă de incertitudine. Iar pentru ei, singura casă rămasă este acolo unde se simt în siguranță, chiar și într-un fost cămin studențesc din Cork.
