Întoarcerea care a costat totul. Povestea Ginei, între două reveniri în România și un drum definitiv în Irlanda
După aproape șase ani trăiți în Irlanda, Gina avea o viață stabilă. O carieră solidă, siguranță financiară și un statut profesional bun. Era genul de stabilitate pe care mulți români o caută ani întregi în străinătate. Cu toate acestea, a ales să renunțe la tot.
„După aproape șase ani trăiți în Irlanda, timp în care mi-am construit o carieră solidă și o viață stabilă, cu siguranță financiară și un statut bun, am ales să renunț la tot.”
Decizia nu a fost luată din lipsă de perspectivă, ci dintr-o nevoie profund personală. Odată cu venirea pe lume a primului copil, Gina și-a dorit să fie mai aproape de familie, în România. „Mi-am dorit să îl cresc aproape de familie, în România.”
A fost, însă, o alegere făcută într-un context fragil. „M-am lăsat convinsă de tatăl copilului, cu care eram de puțin timp împreună și care abia se mutase la mine în Irlanda.” Ea era cea care avea totul deja construit: locul de muncă, stabilitatea, siguranța. Cu toate acestea, a ales să creadă. „Am ales să cred, să sper și să risc.”
Întoarcerea în România a însemnat nu doar o mutare, ci un angajament financiar major. Gina a contractat un credit ipotecar pentru un apartament și a investit tot ce avea într-un vis ambițios: deschiderea unui restaurant chiar în centrul Iașului. „A fost un proiect mare, construit de la zero, cu mult suflet, atenție la detalii și dorința sinceră de a face ceva frumos, corect, de calitate.”
Visul, însă, s-a lovit rapid de realitate. „După aproximativ un an, am fost nevoită să închid.” A urmat vânzarea a tot ce construise și renunțarea la un proiect pe fonduri europene deja aprobat. „Pur și simplu nu mai aveam puterea să continui.”
Gina spune clar că nu lipsa muncii a dus la eșec. „Nu lipsa muncii sau a dorinței m-au doborât, ci sistemul.” Vorbește despre o birocrație sufocantă, despre indiferență, invidie și instituții care, în loc să sprijine, blochează. „Amenzi, controale, presiuni constante.”
Un detaliu dureros apare recurent în povestea ei: abuzul de putere. „Oameni aflați în poziții de putere care veneau să mănânce și să bea gratuit, doar pentru că ‘se putea’.” Cereri nespuse, aluzii, presiuni tăcute. În paralel, reclamații din partea vecinilor și intervenții ale autorităților. „Ca și cum succesul sau dorința de a construi ceva corect deranja.”
În cele din urmă, Gina a cedat. „Am obosit. Am ales să plec.” Întoarcerea în Irlanda a venit cu un preț emoțional uriaș. „M-am întors în Irlanda cu depresie și falită.”
Odată revenită, a reluat cariera lăsată în urmă. A reînceput să lucreze în management operațional în retail, un domeniu cunoscut. Viața a reintrat treptat într-un echilibru. Apoi a apărut al doilea copil, exact în contextul pandemiei de COVID-19. „Lucrând în retail, într-un domeniu esențial, expus zilnic, am simțit că riscul devenise prea mare.”
Din nou, frica și singurătatea au împins-o spre aceeași concluzie. „Am ajuns, din nou, la aceeași concluzie greșită: că ar fi mai sigur să mă întorc în România.” A urmat a doua revenire.
De data aceasta, investiția a fost într-o casă. „Toți banii pe care reușiserăm să îi strângem i-am investit într-un nou proiect.” Avea în continuare venituri din Irlanda, ceea ce a permis achiziția terenului și începerea construcției. Doar că istoria s-a repetat. „Avize fără sfârșit, birocrație sufocantă, blocaje.”
Dar nu doar sistemul a determinat-o să renunțe a doua oară. „Au fost și oamenii. Atmosfera din jur.” Vorbește despre o stare generală de oboseală, frustrare și lipsă de speranță. „Am simțit că nu mai pot respira acolo.”
A urmat a doua plecare, definitivă. Înapoi în Irlanda, Gina și-a reluat cariera și a intrat într-un program de francizare. „În decurs de un an, am intrat într-un program de francizare pentru propriul meu magazin.” După trei ani ca shareholder, urmează pasul final. „În câteva săptămâni urmează să îmi cumpăr propriul magazin.”
Este o afacere cu o cifră de afaceri de aproape patru milioane de euro pe an. „Asta este, pentru mine, diferența reală dintre Irlanda și România.”
Povestea ei include și un contrast dureros la nivel personal. Tatăl copiilor ei nu s-a mai putut adapta în Irlanda. „A ales să plece înapoi în România.” Gina a rămas, și-a crescut copiii și și-a construit succesul. „Este, până la urmă, o poveste despre două drumuri diferite.”
Relatarea Ginei nu este o condamnare generală și nici o glorificare a emigrării. Este o mărturie despre riscuri asumate, despre eșecuri costisitoare și despre diferențele structurale dintre două lumi. „Pentru unii, plecarea nu e un eșec, ci singura cale spre împlinire.”
„Este greu și când este bine.” Povestea lui Ciprian, după întoarcerea în România, după 19 ani în Irlanda
După aproape două decenii trăite în Irlanda, Ciprian și familia sa au luat decizia de a se întoarce în România. Nu a fost o revenire de moment și nici una dictată de eșec. A fost o alegere matură, asumată, dar care continuă să vină cu un cost emoțional și de adaptare greu de ignorat.
„Noi, doi adulți și doi copii, ne-am întors în România după 19 ani. Acum suntem cinci”, spune Ciprian. O familie care a crescut, s-a format și s-a stabilizat într-o altă țară, apoi a ales să revină acasă, într-o Românie care nu mai este aceeași ca în urmă cu două decenii.
Familia locuiește în Slatina, județul Olt, iar revenirea s-a produs în urmă cu aproximativ trei ani și jumătate. Din punct de vedere financiar, situația este una stabilă. „Venituri pasive”, explică el simplu. În plus, familia are și o companie de recrutare, ceea ce le oferă o anumită independență economică, rar întâlnită în rândul celor care se întorc.
Cu toate acestea, adaptarea nu a fost ușoară. „Foarte greu cu sistemul… Ori ești cu ei, ori ei sunt împotriva ta.” Este una dintre cele mai frecvente remarci întâlnite în mărturiile românilor reveniți din diaspora. Nu lipsa muncii sau a resurselor este problema, ci interacțiunea cu instituțiile și mentalitatea generală.
Ciprian spune că încă se acomodează. „Încă mă acomodez, dar România este frumoasă.” Este o afirmație care surprinde bine dualitatea revenirii: atașamentul față de țară, peisaj, limbă și oameni, pus constant față în față cu realitatea sistemică.
Copiii s-au adaptat, poate chiar mai bine decât adulții. „Am avut noroc că s-au acomodat copiii.” Băiatul face sport de performanță, fotbal și judo. „Fără înot”, corectează el ulterior, cu umor involuntar, semn al unei discuții reale, neretuşate.
Viața de zi cu zi este funcțională, dar încărcată. „Noi, cu bune, cu rele, tot înainte.” Este o filozofie de supraviețuire mai degrabă decât una de entuziasm. Ciprian nu idealizează revenirea și nu o prezintă drept o poveste de succes clasică.
Familia nu a rupt complet legătura cu Irlanda. „Mai vin periodic în Irlanda… mă ia cu ‘frezoane’.” Sentimentul este greu de explicat, dar foarte familiar multor români plecați ani la rând. Nu este dor simplu, ci o reacție fizică, aproape viscerală, la o viață lăsată în urmă.
Ciprian este sincer și în privința limitelor. „Nu știu cu trei copii dacă aș mai face față în Irlanda.” Este o recunoaștere lucidă a faptului că, deși Irlanda oferă oportunități, costurile personale și familiale cresc odată cu responsabilitățile.
Un detaliu important în povestea lui este ruptura socială produsă de întoarcere. „Ne-am lăsat frații, cumnatii, socru și buni prieteni.” Comunitatea construită în timp nu poate fi mutată odată cu bagajele. „Cred că asta ne lipsește: civilizația, umanitatea. Sistemul.”
Compararea celor două lumi apare inevitabil. „Nu visam în Irlanda să am mașină de 70.000 sau casă de 200 de metri.” În România, aceste lucruri au devenit posibile. Însă confortul material nu compensează automat lipsa predictibilității, a respectului instituțional sau a unei anumite normalități sociale.
Întrebat dacă se consideră fericit în România, Ciprian ezită. Răspunsul vine sincer și dezarmant: „Este greu și când este bine.” O frază care rezumă poate cel mai bine experiența multor români reveniți după ani lungi petrecuți în străinătate.
Povestea lui nu este una de regret absolut, dar nici una de împlinire deplină. Este o poveste despre compromis, adaptare și mers înainte, fără entuziasm exagerat, dar nici cu renunțare.
Această mărturie face parte din seria Informația IRL dedicată românilor care s-au întors în România după ani petrecuți în diaspora. Sunt experiențe reale, diferite ca final, dar unite de aceeași întrebare nespusă: unde este, de fapt, „acasă”?
Această poveste face parte din seria Informația IRL dedicată românilor care s-au întors în România, au încercat să construiască ceva acasă și au fost nevoiți să plece din nou.
Sunt experiențe reale, spuse fără filtru, care arată că întoarcerea nu este întotdeauna un final fericit, ci uneori doar o etapă dureroasă pe un drum mai lung.
Vrei să ne scrii despre experiența ta cu mutarea în România din Irlanda?
Contactează-ne! Ne găsești și pe Facebook, iar dacă vrei să ne scrii pe Whatsapp, apasă AICI
