O companie care administra un complex rezidențial din Irlanda a fost obligată să plătească despăgubiri de 2.500 de euro unei femei căreia i s-a refuzat accesul la sala de sport folosită de ceilalți locatari, exclusiv pentru că apartamentul său se afla în corpul destinat locuințelor sociale.
Workplace Relations Commission, instituția care soluționează în Irlanda inclusiv reclamațiile privind discriminarea, a stabilit că Agnieszka Nowakowska a fost tratată mai puțin favorabil decât vecinii săi și că interdicția a încălcat Legea privind egalitatea de tratament.
Femeia fusese repartizată recent într-un apartament din complex atunci când a observat că alți locatari foloseau cartele electronice pentru a intra în sala de sport amenajată în clădire.
Ea a întrebat un agent de pază cum putea obține acces, însă susține că acesta i-a spus că nu avea voie să folosească sala deoarece locuia în corpul numărul 5, descris drept „corpul locuințelor sociale”.
Nu a fost prezentată nicio altă justificare legată de siguranță, capacitate, program sau plata unui abonament. Potrivit concluziilor din dosar, singurul motiv comunicat femeii a fost tipul locuinței în care aceasta locuia.
Compania nu a răspuns nici la e-mail, nici la scrisoarea recomandată
Agnieszka Nowakowska nu știa dacă accesul la sala de sport era inclus în taxele de administrare plătite de proprietari sau dacă ceilalți locatari achitau separat pentru utilizarea acesteia.
Pentru a clarifica situația, femeia a trimis un e-mail companiei Dillon Marshall Property Consultants, care administra complexul, și a cerut să i se explice în ce condiții ar putea folosi sala.
Nu a primit niciun răspuns.
Ulterior, aceasta a trimis și o scrisoare recomandată companiei, însă nici de această dată nu i s-a răspuns.
Ofițerul care a analizat cazul a constatat că firma a refuzat, a neglijat sau pur și simplu nu a considerat necesar să răspundă cererilor chiriașei, deși problema ridicată privea o posibilă diferență de tratament între locatarii aceluiași complex.
În lipsa unei explicații din partea companiei, femeia a depus o reclamație în baza Equal Status Act 2000, legea irlandeză care interzice discriminarea în furnizarea de bunuri, servicii și locuințe.
Compania nu s-a prezentat la audiere
Dillon Marshall Property Consultants nu a participat la audierea organizată în luna iulie pentru soluționarea reclamației.
Compania solicitase amânarea cazului, însă cererea nu fusese acceptată. Workplace Relations Commission a stabilit că firma fusese informată corect cu privire la data, ora și locul audierii.
Prin urmare, cazul a fost analizat pe baza declarațiilor și documentelor prezentate de femeie, fără ca societatea de administrare să ofere o explicație sau să conteste acuzațiile.
Ofițerul WRC Niamh O’Carroll a constatat că informațiile prezentate de chiriașă erau suficiente pentru a ridica o prezumție de discriminare.
În astfel de cazuri, după ce persoana care reclamă discriminarea prezintă fapte care indică o posibilă încălcare a legii, responsabilitatea revine celeilalte părți să demonstreze că diferența de tratament a avut o justificare legitimă și nu a fost discriminatorie.
Compania nu a prezentat însă nicio dovadă prin care să respingă această concluzie.
Accesul a fost refuzat exclusiv din cauza corpului în care locuia
În hotărâre se arată că femeia a fost împiedicată să folosească sala de sport numai pentru că locuia în corpul destinat chiriașilor care beneficiau de sprijin public pentru locuință.
WRC a stabilit că ea trebuia să aibă aceeași posibilitate de a accesa și folosi sala ca oricare alt locatar al complexului.
Reclamația a fost declarată întemeiată, iar Dillon Marshall Property Consultants a fost obligată să îi plătească femeii despăgubiri de 2.500 de euro pentru încălcarea legii.
Despăgubirea nu reprezintă contravaloarea unui abonament la sala de sport, ci compensația acordată pentru tratamentul discriminatoriu la care a fost supusă.
Decizia nu precizează numele complexului rezidențial și nici localitatea în care acesta se află.
Ce înseamnă discriminarea pe criteriul sprijinului pentru locuință
Legislația irlandeză interzice ca o persoană să fie tratată mai puțin favorabil deoarece primește o formă de sprijin public pentru plata sau asigurarea locuinței.
Această protecție îi vizează, printre alții, pe chiriașii care beneficiază de Housing Assistance Payment, cunoscut în Irlanda sub abrevierea HAP, de Rent Supplement sau de alte forme de ajutor acordate pentru locuire.
Discriminarea nu înseamnă doar refuzul de a închiria o proprietate unei persoane care primește un astfel de sprijin. Legea se poate aplica și condițiilor în care este oferită locuința, accesului la servicii asociate acesteia și modului în care chiriașul este tratat pe durata contractului.
În acest caz, femeii nu i-a fost refuzat apartamentul, dar i-a fost interzis accesul la o dotare pusă la dispoziția altor locatari, diferența fiind legată direct de statutul corpului în care fusese repartizată.
Situația ridică o problemă mai amplă întâlnită în unele ansambluri rezidențiale în care locuințele cumpărate sau administrate pentru chiriași sociali sunt integrate în proiecte private, dar ocupanții lor nu beneficiază întotdeauna de aceleași servicii ca restul locatarilor.
Au mai existat controverse privind separarea chiriașilor sociali
În ultimii ani, în Irlanda au fost semnalate și alte cazuri în care chiriașii din locuințe sociale aflate în complexe private au reclamat că nu puteau folosi anumite spații comune.
Printre serviciile contestate s-au numărat săli de sport, terase, săli de întâlnire, servicii de recepție sau posibilitatea de a participa la reuniunile locatarilor.
Administratorii și organizațiile care gestionează locuințele sociale au invocat uneori faptul că pentru respectivele apartamente sunt plătite taxe de administrare mai mici și că anumite servicii nu sunt incluse în contractele încheiate.
În cazul analizat acum, compania nu a oferit însă nicio asemenea explicație și nici nu a răspuns întrebării femeii privind posibilitatea de a plăti separat pentru acces.
Hotărârea WRC arată că simpla separare a chiriașilor în funcție de tipul locuinței sau de sprijinul public primit nu poate justifica automat excluderea lor de la facilitățile disponibile vecinilor.
Orice diferență de tratament trebuie să respecte legislația privind egalitatea și să poată fi explicată prin criterii clare, obiective și nediscriminatorii.
